Antichitate și modernitate

PREFAŢĂ

Specializarea excesivă în domeniile ştiinţelor umaniste atinge apogeul în Europa prin anii '60. Ea este un epifenomen al respectivei tendinţe, manifestată în ştiinţele exacte, cu precădere după ultimul război, ca urmare a cercetărilor pentru dezintegrarea atomică şi nucleară şi a programelor de investigare a spaţiului cosmic. În acelaşi deceniu apar ultimele mari sinteze de autor, iar cercetarea umanistă se pulverizează într‑o sumedenie de studii, evident de maximă utilitate, care modifică de o manieră considerabilă imaginea noastră despre antichitate, evul mediu şi evul modern, adâncind‑o şi circumstanţiind‑o substanţial.
Evident, atare demers, care reprezenta nu o modă, ci o reală necesitate în vastul câmp al cunoaşterii umane şi a cărui servitute principală era în mod firesc pierderea din vedere a pădurii în favoarea numărării şi clasificării amănunţite a copacilor, a dus la relegarea eseului către periferia modalităţilor de expresie ale spiritului, cu atât mai mult cu cât el dominase întregul Secol al Luminilor (de care ştiinţa actuală se despărţea cu mânie egală celei nutrite faţă de mai recentul pozitivism), ca principală formă de manifestare a „filosofilor” împotriva „neoscolasticii” Bisericii, sprijin de nădejde al monarhiilor absolute ale „vechiului regim”. Eseul ştiinţific, filosofic, şi nu numai, a constituit temelia şi forma de expunere a cercetărilor ştiinţifice şi filosofice de la Newton, Voltaire şi enciclopedişti până în pragul veacului trecut.
În literatură, romanul deţine astăzi o poziţie cheie, chiar dacă moda „noului roman” a trecut. Romanul şi‑a subsumat şi şi‑a apropiat eseul, iar acest gen tentacular prezintă încă o mare atracţie, o „ambiţie” şi o „reuşită”, nu doar pentru critici, istorici literari, filosofi, ci şi pentru esteticieni, istorici, semioticieni şi filologi. Cazul lui Umberto Eco este prezent în mintea tuturor. Prin roman, nu prin cărţile sale de specialitate, oricât de atractive şi chiar fascinante ar fi ele, şi‑a câştigat Eco celebritatea literară şi cinematografică. În veacul al XVIII-lea, Voltaire o câştigase pe cea a capetelor luminate şi uneori încoronate ale Europei prin eseurile lui (deseori sub formă epistolară).
Textele ştiinţifice rigoriste au îmbrăcat adesea în contemporaneitatea noastră un caracter prezumţios şi nu lipsit de dispreţ pentru eseu, ţintuindu‑l la stâlpul infamiei ca funciarmente opus oricărei rigori, ca antipodul spiritului ştiinţific însuşi. În tinereţea sa, autorul acestor rânduri s‑a lăsat pradă spiritului gregar, alăturându‑se nedreptei anateme. Dar poate că e mai bine să cultivi rigoarea pedantă la tinereţe, spre a‑i păstra pecetea la maturitatea eliberată de conformisme! Când subsolurile erudite ale paginilor „ştiinţifice” au început să se transforme în compilare integrală a fişierelor bibliografice, abia lăsând anodinului text original câteva rânduri, cercetătorii umanişti şi în primul rând editorii unor astfel de lucrări au fost puşi în faţa întrebării inevitabile: constituie erudiţia şi dovezile existenţei ei un aport al învăţaţilor la creaţia ştiinţifică propriu‑zisă, sau este un balast postscolastic al spiritelor ancilare? Lucrările despre teoria relativităţii ale lui Einstein, ori tratatul lui Wittgenstein sunt nu numai exigue, ca spaţiu grafic, ci şi total lipsite de docte referinţe. Dar o dată cu dispariţia marilor sinteze de autor, în deceniul al şaptelea cum spuneam, iar apoi ca reacţie tocmai la benefica specializare şi adâncire ştiinţifică, eseul a început a fi propulsat şi reabilitat compensativ prin raport cu uscăciunea şi irelevanţa textelor „scientizante". Ce altceva decât un vast eseu, fundamentat pe o documentare uriaşă şi directă (bogăţia subsolurilor bibliografice este de multe ori invers proporţională cu recurgerea directă a autorului la sursele originale) este opera, fundamentală pentru cei de astăzi, a lui Fernand Braudel (tradusă în româneşte la iniţiativa şi prin strădaniile lui Modest Morariu, motiv pentru care a căpătat „les palmes académiques” din partea guvernului francez).
În zilele noastre „scientiştii” sunt adversarii declaraţi şi cei mai înverşunaţi ai eseului. Întâi de toate pentru că acest gen, perfect maleabil, mânuit cu pricepere şi mai ales cu patos creator (literar şi ştiinţific) dezvăluie implicit natura falacioasă şi neoscolastică a miriadelor de pagini tipărite degeaba, cu jertfa atât de periculoasă a tăierii masive a pădurilor, nereplantate din false raţionamente economice, ori pur şi simplu din incapacitatea financiară a organismelor respective. Am să dau un exemplu limită, şi vă asigur că el nu e un caz particular, ci din păcate, în diverse chipuri, destul de frecvent. Publicarea unor tezaure monetare se făcea până nu demult la noi (şi nu numai) prin descrierea fiecărei piese în parte, urmată de bibliografia de referinţă, alcătuită din corpora numismatice. Ar fi fost suficientă indicarea numerelor din respectivele corpora, precum şi vectorii axelor ştanţelor pentru ca un studiu de 60 pagini să se reducă maximum la 10. Monedele care nu figurau în atare corpora meritau descrise în întregime; motivele acestui proces spoliativ?: nervum rerum gerendarum!

Discreditarea eseului a mai avut însă şi o altă cauză. Cu toate că exista exemplul strălucit al unor mari savanţi (epigrafistul francez Louis Robert a scris o celebră carte de mare rigoare documentară despre viaţa zilnică în Asia Mică antică, coroborând strălucit informaţiile epigrafice şi istorice cu realitatea cotidiană de astăzi din fiecare sat sau târg al Anatoliei), autorii unor eseuri istorice, arheologice, de istoria artei, a culturii etc., s‑au făcut vinovaţi de o inadmisibilă superficialitate şi comoditate intelectuală. Ei nu au ţinut seama şi nu au recurs la aportul însemnat, inovator al cercetării de specialitate şi de amănunt. Atare eseuri, rămase la nivelul unui bagaj informativ sărac, învechit şi deci eronat, la anumite formule mentale depăşite şi la false idei primite, speculează cu aparentă virtuozitate neştiinţa şi chiar dogmatismul, aducând în genere un prejudiciu imens adevăratei culturi. Comoditatea nerecurgerii la izvoarele directe, atunci când acestea nu au fost revalidate de exegeza modernă, încetăţeneşte, prin prestigiul unor nume sonore în domenii conexe, false imagini pentru atâtea arcuri temporale pe care le atacă din raţiuni demonstrative acei autori lipsiţi de acoperire profesională pentru respectivele perioade, făcând rabat la propriul lor prestigiu. Şi mai este ceva. Se ştie că astăzi, în artă (unde este mai dificil), dar şi în literatură (unde faptul nu mai are altă explicaţie decât comoditatea, de această dată a autorului) nu se prea mai recurge la operele originale, ci la sinteze şi la eseuri despre perioadele respective. Cât de conştiincioşi, de informaţi, de probi şi de obiectivi ar fi autorii unor astfel de lucrări, ei nu pot transmite integral atmosfera unor opere originale şi nici nu este de datoria lor să o facă. O bună instrucţie implica, până în pragul civilizaţiei de consum, exercitându‑se mai mult sau mai puţin asemănător pe toate meridianele, cunoaşterea de facto a operelor originale şi numai ulterior lectura celor mai importante şi reuşite exegeze despre acestea. Or acum, publicul cultivat şi deopotrivă elevii sau studenţii, citesc mai mult despre şi aproape deloc opera unui clasic sau a unui modern.
Aşa se explică pseudomorfoza intelectuală ai cărei martori suntem, ba chiar victime! Reflectarea acestei realităţi în presa culturală (dar nu numai în ea) este pe cât de evidentă, pe atât de supărătoare. „Articlierii” sub vârsta de 50 de ani sunt, cu rarissime excepţii, stufoşi, redundanţi, pâsloşi, în mod evident epigoni pâsloşi ai lecturilor exclusive de eseuri şi sinteze. E mai bine să fii ignorant şi cu bun simţ decât intoxicat de idei primite ale căror temeiuri nu le înţelegi pe deplin; e mai bine să fii ignorant în unele domenii şi să ai un orizont de aşteptare nedistorsionat, decât să ţi se pară că ştii ceea ce de fapt nu ştii, cu alte cuvinte să vegetezi în starea de pseudomorfotic, de semidoct „savant
.. Aceasta din urmă este patul germinativ al conexiunilor „ideatice rocamboleşti, care trece drept „spirit asociativ, „rafinament intelectual” şi „informaţie prodigioasă”. Pentru astfel de oameni, când au inconştienţa să‑l practice, „eseul” este genul preferat. Vă închipuiţi ce se întâmplă când unii dintre atare energumeni au devenit cadre universitare (i‑au favorizat peste patru decenii de comunism!). Mi se spune că studenţii lor sunt mai întâi derutaţi, apoi alarmaţi că nu ştiu chiar nimic, iar în cele din urmă bunul lor simţ natural îi face să se scârbească de „savantele” scamatorii. Cunosc bine cel puţin trei persoane de acest gen şi cu astfel de funcţii, care‑şi violentează intelectual studenţii!
Presupunând că cititorul mi‑a trecut cu vederea această ieşire „voltairiană” şi avertizându‑l totodată că în cuprinsul prezentului volum va mai întâlni astfel de stări de spirit ale autorului, să‑mi îngăduie, în încheierea acestei Prefeţe, să amintesc că eseul românesc din ultimele decenii a înregistrat recuperări prestigioase ale genului. Este, între altele, vorba de eseurile lui Solomon Marcus, Modest Morariu, ale lui Alexandru Paleologu, printre care se numără Alchimia existenţei, apărut într‑o vreme când la noi se practica pe scară industrială chimia pseudoexistenţei. Delectabil şi riguros este volumul Dicţiunea ideilor, al lui Mircea Martin, iar una din cele mai bune scrieri ale anilor din urmă este temeinicul, foarte originalul şi spumosul eseu, unanim şi pe drept preţuit, al lui Andrei Pleşu: Minima moralia.
Încerc astfel şi eu, dintr‑un domeniu mai aparte, să propun receptivităţii culturii româneşti aceste eseuri pragmatice,
drept probă a maleabilităţii funciare a genului, comparabilă cu aceea a romanului.
O mare parte a documentării necesare scrierii acestei cărţi a fost sprijinită de bursele acordate de Institutul Arheologic German şi de fundaţia DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst).

Prof. dr. Mihai Gramatopol
Institutul de Istoria Artei al Academiei Române

Bucureşti, Heidelberg, Roma, Atena;
octombrie 1986 - octombrie 1991

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500