Gustul eternității II

„IL Y A DE GRANDS HOMMES À QUI L’ON SUCCÈDE, MAIS QU’ON NE REMPLACE JAMAIS“

După scurtul episod constănţean a urmat un altul şi mai scurt, tehnicist. Cum Vianu era din ce în ce mai abulic şi mai dezgustat (voi arăta mai jos motivele pentru care era astfel) nu reuşise să‑mi creeze postul pe care‑mi promisese că va avea grijă să‑l instituie la Cabinetul numismatic, unde constatase o mare dezordine şi delăsare a responsabilului de acolo şi a inerţilor săi colaboratori.

Aşadar, ca să‑mi câştig pâinea m‑am alăturat lui Sorin Mărculescu şi lui Mihai Sturdza care muşcau cu poftă din abundenţa ei (totul e uimitor de relativ) ca traducători tehnici la IPROCHIM (instituţie existentă şi astăzi, dar care a fost topografic marginalizată din centrul oraşului, Dorobanţi colţ cu Romană, în cazărmile de pe Plevnei devenite una din citadelele Securităţii în care aveam să fiu convocat odată să dau socoteală despre nu ştiu ce fapte ale doctorului Demostene Gramatopol pe care îl vedeam dealtfel destul de rar, în perioada când locuia pe Locotenent Lemnea). Se ridicau atunci, cu tehnică englezească, marile instalaţii chimice de la Târnăveni şi din zonă pentru care trebuia tradusă întreaga documentaţie aferentă edificării acestor combinate chimice. Dintre multitudinea firmelor cooperante nu‑mi mai aduc aminte decât de Power Gas. Lumea din acel serviciu de documentare, cuplat cu o bibliotecă de specialitate bogată, era ceva mai bună decât în alte părţi, în tot cazul elementul „pozitiv“, adică cel vechi, predomina şi el dădea tonul. La Bibliotecă era şefă Otty Popovici, cu rude în Occident, pomenită câteodată în scrisorile din primii ani ai plecării lui Mihai Sturdza. Printre traducători se număra şi Aurora Leicand care‑l tradusese în româneşte pe Faulkner, un domn Kisselevsky ce lucrase în petrol cu americanii, o madam Enculescu, bazedoviană agitată şi guralivă, dar cumsecade cu noi trei care picaserăm pur şi simplu din altă lume. Datorită numelui, Sturdza s‑a vedetizat repede, devenind obiectul invitaţiilor frecvente la petrecerile mai şic ale inginerilor ieşiţi din familii burgheze mai săltate. A trebuit să le abandoneze curând, căci erau mortal de plicticoase şi infantile. Politica fiind ab initio exclusă din discuţii, iar viaţa materială neoferind decât satisfacerea nevoilor alimentare şi vestimentare, doar cele din urmă mai puteau oferi prilej de comentarii ori admiraţie. La una din aceste petreceri inginereşti Sturdza m‑a luat şi pe mine, aprobându‑i abandonarea lor în cunoştinţă de cauză. Era un mijloc sigur de ratare, de plafonare, căci prostia, tâmpenia sunt contaminante ca bolile infecţioase. Mai bine rămâi singur cuc decât să te sociabilizezi întru imbecilitate!

În afara unor câştiguri modeste, dar onorabile, cele câteva luni petrecute la IPROCHIM nu‑mi puteau aduce nici o satisfacţie, de vreme ce nu‑mi mai rămânea timp să lucrez pentru mine, aşa cum făceau Sturdza şi Mărculescu printre picături îndesite şi amplificate de bunăvoinţa amabilelor dame aflate la şefia serviciului respectiv.

Am devenit notoriu doar pentru o săptămână când la direcţia IPROCHIM a sosit adresa de transfer semnată de Tudor Vianu, însoţită de o scurtă caracterizare elogiativă scrisă de profesor cu stiloul în josul hârtiei oficiale dactilografiate. Cum s‑a socotit că semnătura directorului IPROCHIM nu echivala protocolar pe cea a lui Vianu, hârtia a fost trimisă la Ministerul petrolului şi chimiei, ca acordul solicitat să fie semnat de ministrul Mihai Florescu. Cum Vianu mă desemna prin sintagma de tânăr savant, IPROCHIM‑ul a ţinut să‑şi manifesteze satisfacţia că fusese onorat de cunoştinţele mele… în ale limbilor occidentale. 

Schimbarea promisă şi aşteptată se datora faptului că Vianu intrase în partid şi căpătase în fine putere decizională. În spatele acestei promovări politice se afla desigur Ralea. Şi totuşi cadristul Bibliotecii Academiei (plecase madama suprarujată), pe care‑l chema Tufă (un imbecil adormit) întârzia să‑i aducă la semnare lui Vianu dosarul angajării mele definitive. Eram într‑o zi în biroul său de director general, fostul birou al lui Moisil ca şef al Cabinetului numismatic şi tocmai îi relatam despre adormirea tovarăşului Tufă care sforăia probabil cu capul pe hârtiile mele. Avea să‑l trezească telefonul secretarei lui Vianu (dna Lovinescu) care‑l chema la directorul general. În faţa mea Vianu montează o scenă retorică având menirea de a‑l trezi pe Tufă, scenă care se termină cu „Ieşi afară şi să‑mi aduci într‑o jumătate de oră la semnat angajarea domnului Gramatopol“. După ieşirea în trombă a acelei tufe mici asupra căreia se abătuse o nebănuită dar scurtă furtună, Vianu se întoarse către mine şi cu un zâmbet larg, deosebit de amuzat de el însuşi şi de efectul produs, mă întreabă: — Ţi‑a plăcut cum l‑am dat afară?

Bietul Vianu, câte umiliri îndurase şi câte aveau să‑l mai încerce din chiar orizontul propriei familii. Instalarea mea la Cabinetul numismatic a fost tot de ordinul demonstrativ al desfăşurării unei retorici cominatorii. Vianu l‑a chemat pe sfrijitul Octavian Iliescu, urmaşul lui Moisil, cu studii juridice şi numismat medievist amator (aşa cum se recrutau cercetătorii pe acea vreme, mai ales dacă aveau unul sau mai mulţi „academicieni putere“), nu lipsit de cunoştinţe practice dar total afon cât priveşte istoria politică a evului mediu şi modern pe care pretindea că le „acoperă“ şi l‑a pus să deschidă safe‑urile blindate şi ignifuge unde erau păstrate (la secţia de manuscrise) comorile Cabinetului numismatic. Stupoare, înăuntru era o dezordine şi o mizerie de nedescris. Bijuterii antice din Colecţia Orghidan atârnau de pe rafturi şi de pe dulapuri învelite în hârtie de ziar veche şi ruptă. Pe jos Vianu călca pe geme antice din aceeaşi colecţie. În fine, nici vorbă de vreo evidenţă corectă, măcar contabilă dacă nu ştiinţifică. Vianu l‑a făcut de două parale pe sfrijitul oltean cu fumuri de mare om de ştiinţă, întrebându‑l cum îşi petrece orele de serviciu dacă bunurile date în custodia sa se aflau în atare hal!

Foarte drastic, i‑a ordonat ca tot ce este piesă antică să‑mi fie repartizată mie pentru studiere şi corectă luare în evidenţă, fiindcă „toate aceste materiale trebuie publicate, aşa cum glăsuieşte testamentul Orghidan!“ Peste ani, previziunea lui Vianu avea să fie urmată de consecinţe juridice dintre cele mai neplăcute dacă eu nu i‑aş fi urmat îndemnul cu o hotărâre ce mi‑a adus tot felul de ponoase orchestrate de măruntul funcţionar beştelit cu atâta îndreptăţire că el însuşi se mira de unde cunoştea aşa de exact Vianu problematica legată de acel tezaur. Numismatul era şi tont pe deasupra. Gabriel Ştrempel, şeful colecţiilor speciale, îl pisa de mai multă vreme pe numismat să pună în ordine acel preţios grajd al lui Augias.

Dar mai înainte de toate Cabinetul numismatic trebuia reconstituit fizic! El fusese înaintea comunizării Academiei în corpul la care se află acum la etajul al II‑lea Cabinetul de Stampe. De la etajul I a fost deci evacuat spre a se despărţi birourile directorului general, ale directorilor, al secretariatului şi chiar al BOB‑lui. Iniţial biroul directorului Bibliotecii, cel în care a stat şi Bianu, se afla în încăperea din corpul vechi al depozitelor, în continuarea catalogării şi clasificării cărţilor; el comunica printr‑o uşă capitonată cu cămăruţa direcţiei, aflată în retragere, tocmai în fundul culoarului. Acolo fusese aruncat Cabinetul numismatic, iar în cămăruţa alăturată comasate vreo şase dactilografe care băteau la maşină fişele cărţilor, înainte ca Vianu să înfiinţeze tipografia Bibliotecii, la subsol, în prelungirea încăperii bufetului, atât de ieftin şi bine asortat de la COŞ, în zilele de glorie ale Academiei comuniste.

Dulapurile Fichet cu monede, colecţiile Sturdza, Docan şi alte donaţii făcute savantei instituţii zăceau pe culoare şi doar neştiinţa şi dezinteresul pentru atare lucruri le‑au păstrat intacte, nejefuite.

Tudor Vianu a obţinut fondurile necesare construirii unei a doua aripi de depozite, paralelă şi de aceleaşi dimensiuni cu prima. Atunci am profitat de ocazie şi i‑am cerut să atribuie Cabinetului numismatic încăperea alăturată a dactilografelor şi să pună să se zidească intrândul de pe culoar al acesteia, realizându‑se astfel o mică încăpere necesară adăpostirii ficheturilor răspândite pe coridoare. Pe un spaţiu de 10 ori mai mic s‑a refăcut unitatea fizică a colecţiei, primejduită prin liberul acces al oricărui răufăcător. În afara vastului birou al lui Constantin Moisil, vechiul Cabinet avea o amplă sală de studiu şi expoziţie în vitrinele fichet ale căreia erau expuse periodic piesele de valoare ale colecţiei Academiei.

În fostul birou al lui Bianu şi al urmaşilor săi se afla o absidă cu o canapea semicirculară, tot marca Fichet ca şi întregul mobilier al Bibliotecii. Combinaţia metal‑sticlă a arhitectului Duiliu Marcu va fi fost ignifugă, era însă extrem de incomodă şi rece, ca şi sălile de lectură cu un perete de geamuri din podea până în plafon: ele te respingeau, nu te îndemnau la studiu, te invitau să te ridici cât mai repede, nu să zăboveşti toată ziua ori dacă o făceai de nevoie plecai de acolo ca tras pe roată. Nu întâmplător pe unul din culoarele de la etaj era aşezată pe un stativ de lemn roata cu care fuseseră zdrobite oasele lui Horia şi Crişan (probabil o copie reconstitutivă dăruită Academiei prin voinţa cine ştie cărui patriot naţional; prin anii ’60 acel obiect emblematic al instituţiei şi al regimului care o patrona devenise impudic şi a fost ascuns vederii studioşilor zeloşi care construiau cu trup şi cuget comunismul). Oriunde în Occident sălile marilor biblioteci au intimitatea lor specifică ce nu se teme de incendii devastatoare atât de drastic şi inutil prevenite în România, ţara în care s‑au ars şi s‑au distrus pe felurite căi cele mai multe cărţi din patrimoniul bibliofil naţional şi european. La noi Atena, desfigurată de dihonii şi incurie, nu era hriselefantină, ci siderohialină. Îngusta canapea amintită şi cele câteva scaune tapiţate cu un material al anilor ’36 – ’38 era singura ei concesie faţă de păcătoasele noastre oase. Cu destul tapaj şi mofturi ale avocatului‑numismat, pus după decenii de lene să muncească puţin, am reuşit să refac ceva ce s‑ar fi putut numi Cabinet numismatic.

Faptul că fusesem impus de Vianu în contextul unui comod far niente (între 11 şi 13 se dormea literalmente pe birouri cu capul pe incomoda masă de metal şi sticlă, funcţionarii aducându‑şi în acest scop perne de acasă) mă făcea ab initio indezirabil şi tratabil cu ostilitate. Spre a‑mi arăta realele lor sentimente, subordonaţii avocatului numismat, toţi cam de aceeaşi teapă‑otreapă, îmi dăduseră un birou de copil, ajuns poate prin rechiziţii acolo, iar eu am cumpărat un scaun din lemn căruia i‑am retezat picioarele ca să pot încăpea la birou. Venind Vianu să vadă noul aranjament al cabinetului numismatic, se aşază la biroul meu, aproape prăbuşindu‑se pe scaunul cel scund — Cine ţi‑a dat aşa ceva?

— Administraţia mi‑a dat biroul, iar scaunul l‑am cumpărat eu şi i‑am tăiat picioarele pe măsură! — Şi nu se putea găsi o masă ca toate celelalte şi un scaun ca restul mobilierului?“ Avocatul ulceros şi ofticos abordase o mutră plângăreaţă, împovărată de false regrete şi satisfacţii împlinite, pe măsura staturii lui mental‑profesionale.

Vianu ştia că personalul acelei Biblioteci era în proporţie de 80% o adunătură suburbană de cea mai jalnică extracţie ale cărei comportări şi ifose nemotivate erau jalnice în orice privinţă. Era atât de mare prăpastia între Vianu şi cei câţiva intelectuali rămaşi în instituţie faţă de restul „salariaţilor“ acesteia, încât bietul profesor a fost obligat să repete scena cu umanoidul Tufă atunci când două depozitare în conflict reuşiseră să treacă de secretară şi dactilografă, cu funcţii de cerberi, şi să pătrundă în cabinetul său cu plângeri scrise una împotriva celeilalte şi mai mai cu mâinile reciproc înfipte în păr. Vianu, luat prin surprindere, le‑a rupt hârtiile şi le‑a dat afară cu avertismentul că dacă cineva i se va mai adresa cu chestiuni de acel gen rezolvabile la nivelul şefilor mărunţi, va fi imediat concediat.

Aceasta era democraţia populară inculcată „maselor“ de către comunism. Din vechiul personal al Bibliotecii infinit mai puţin numeros decât cei 380 funcţionari ai anilor ’60, mai rămăseseră câţiva bătrâni. N. Lupu la clasificare, George Baiculescu la catalogare, Dumitru Vasilescu, mai tânăr (peste 60 ani) colaborator al lui Baiculescu. Printre cei cu adevărat mai tineri se numărau Dinu Comorovski, Virgil Cândea, Alexandru Duţu, Sorin Alexandrescu şi cam atât. Remus Niculescu şi Teodor Enescu după ce ieşiseră din închisoare unde au ajuns din pricină că‑l frecventau pe Noica („Noica acesta are un talent de a băga oamenii în închisoare“, exclama adesea Tudor Vianu) au plecat la Oprescu la Institutul de istoria artei.

Erau apoi o serie de cucoane din vechea gardă în frunte cu Marta Anineanu, fiica lui Corneliu Moldoveanu, soţia lui Nestor Camariano, văduva lui Emil Turdeanu, mai târziu venita Delia Aramă (paleograf), fata lui Const. Moisil, Florica, soţia de la care Emil Condurachi a avut două fete, o catedră universitară şi un loc de membru titular în Academia RPR la 35 de ani, graţie lui Moisil, omul înscris în toate partidele (inclusiv cel comunist) şi care din colţul lui, ascuns printre monede, s‑a prenumerat printre cei care au alcătuit noua Academie RPR. Interesant este că biografia lui Const. Moisil a fost scrisă şi tipărită de Ilie Ţabrea, numismat amator, magistrat comunist devotat, cel ce a condamnat întreaga clasă politică românească a vechiului regim, în frunte cu executatul Antonescu. Slab, înalt, infirm de un picior, mi‑l amintesc şi acum cu zâmbetul lui rânjit aidoma celui al morţii pe care o dăruiau judecaţilor săi cei care‑i executau sentinţele. A fost un fel de Nikolski al „justiţiei“ bolşevice româneşti!

*

S‑a vorbit deseori despre averile Academiei. Ele erau îndeobşte moşii prost administrate de arendaşi care se îmbogăţeau pe seama nobilei instituţii şi a legatelor pe care bogaţii dispăruţi fără urmaşi le făceau acesteia, uneori împovărate de ipoteci şi de „cozi“ de interminabile şi costisitoare procese. Din veniturile în realitate modice se cumpărau cărţi pentru Bibliotecă (inclusiv periodice străine ale căror abonamente de mai bine de un secol au fost sistate de regimul comunist) şi uneori se plăteau unele din premiile Academiei care până înaintea ultimului război erau substanţiale. Se publicau din atare venituri şi Memoriile Academiei Române (pe secţii). Unii dintre funcţionarii superiori ai Bibliotecii primeau toamna anumite produse (legume de iarnă). Cantinele Şcolii Române din Roma şi de la Fontenay aux Roses se aprovizionau cu alimentele de bază tot din aceeaşi sursă. Pentru cheltuielile mai mari, care nu erau puţine, se apela la fondurile statului. Respectivele proprietăţi şi fonduri valutare din străinătate au fost trecute după 1949 în patrimoniul statului comunist, cel dintâi care a plătit indemnizaţii academicienilor (5000 lei pentru membrii titulari, 3000 pentru corespondenţi).

Dar să mă întorc la Bibliotecă. Institutele nou înfiinţate de regimul comunist după modelul sovietic şi‑au format iniţial bibliotecile şi din cărţi luate de la Biblioteca Academiei. Cam fiecare academician mai notoriu îşi avea câte un institut. De multe ori aceşti academicieni‑directori de institute împrumutau personal numeroase cărţi de la Biblioteca Academiei, îndeosebi lucrări interbelice de referinţă pe care uitau să le mai restituie. Astfel că după moartea lor le zăreai pe la anticariate, purtând deja stampila şi numărul de inventar ale Bibliotecii Academiei. Persoane anume din Bibliotecă erau însărcinate cu recuperarea lor, cumpărându‑le din nou. Dintre academicienii care veneau să citească la Bibliotecă în sala special amenajată pentru ei, eu am văzut vreme de un deceniu doar doi care o frecventau în mod obişnuit: Graur şi economistul Malinski.

O dată pus la punct Cabinetul numismatic, cu toate nazurile şi mârâielile vanitosului numismat de ocazie, am început să studiez şi să pregătesc pentru publicare considerabila cantitate de piese inedite diverse, cele mai multe aparţinând Colecţiei Orghidan, dar şi altele din fondurile mai vechi ale Academiei. Lucram zile întregi la rând şi graţie canapelei semicirculare, nopţile nici nu mă mai duceam acasă: dormeam pe ea, numai pe partea dreaptă, căci altfel nici nu se putea. După‑amiezele primeam vizitele colegilor care citeau în sălile de lectură ale Bibliotecii şi veneau la mine să bea o cafea şi să facem o scurtă conversaţie: Gelu Ionescu, Vlad Georgescu, Răzvan Theodorescu, Mihai Sturdza, Radu Niculescu, Sorin Mărculescu şi alţii. Din fericire funcţionarul Iliescu nu apărea niciodată după‑amiezile, fiindu‑i suficientă „truda“ de peste zi, constând în principal în lungi taclale cu diverşi, în camera alăturată unde‑l izolasem ca să nu mă deranjeze cu vorbăria‑i interminabilă. Devenise şi mai înverşunat împotrivă‑mi pe măsură ce avansam în studierea pieselor odinioară încuiate în safe‑urile blindate şi care acum se mutaseră pentru studiu în Fichet‑ul meu personal.

Mai era otrăvit şi de faptul că, în virtutea fumurilor sale ştiinţifice şi a unor articole descriptive avers/revers, nu fusese acceptat ca mine la doctorat întrucât regulamentul prevedea studii universitare în materie, or nu avea nici în clin nici în mânecă dreptul cu istoria. Din motive probabil de consunanţă umorală măreţul Pippidi care mai călca uneori pe acolo îi arăta o simpatie deosebită, ambii zâmbindu‑şi şi gratulându‑se reciproc întărind o dată mai mult spusa că „les grands esprits se rencontrent“ şi se veselesc de întâlnirea lor.

Îmi părea însă rău că în ciuda deselor ieşiri din ţară şi a prestigioasei reprezentanţe internaţionale UNESCO pe care o asigura României spre admiraţia colegilor din acest for, Vianu arăta din ce în ce mai trist, mai iremediabil trist. Când eram încă student avusese un prim infarct, iar Tantinel Iliescu îi interzisese fumatul — Dar dumneata de ce fumezi, doctore, ţigară după ţigară? – Eu sunt doctor iar dumneata pacient, aşa că eu pun întrebările şi fac recomandările, îmi relatase Vianu concluzia uneia din vizitele medicale. Cu toate acestea Tantinel Iliescu a mai trăit mulţi ani după ce Vianu dispăruse prematur. Desigur că era bolnav de inimă şi de anghină pectorală, dar altceva îl rodea ex immo pectore. Nu aveam să aflu decât puţin mai târziu. La primul infarct fusese internat la Colţea într‑o rezervă care, şi sănătos, te‑ar fi determinat să mori de inimă rea. Era ca o celulă penitenciară îngustă, înaltă, cu o fereastră ce dădea spre o curte interioară plină cu moloz şi gunoaie, căci spitalul abia ieşise din reparaţii. Nu înţelegeam, dar aveam să înţeleg, de ce familia nu l‑a internat la Elias sau oriunde într‑alt spital mai onorabil!

Veneam des să‑l vizitez. Cum niciodată nu am întâlnit pe nimeni de acasă, m‑am oferit să‑i aduc zilnic compoturi, fructe, în fine, ceea ce avea nevoie. Mi‑a spus că vine menajera o dată pe zi şi că e suficient. De câte ori mă duceam îl întâlneam însă pe Şerban Cioculescu. Cum în cameră nu exista decât un singur scaun, i‑l cedam lui Cioculescu, Vianu invitându‑mă să stau la picioarele patului. Nu şedeam acolo mult căci Cioculescu, după ce‑l întreba precipitat cum se simte, îi recita catalogul ultimilor morţi de inimă după care se scula şi pleca. — Îl vezi? Aşa face mereu, îmi spune cine a mai murit de inimă şi apoi dispare. E un caraghios, se amuza Vianu. — L‑am ajutat să devină profesor la Iaşi, mai mult nu am putut, căci şi pe mine, după cum ştii, m‑au exclus la un moment dat din Universitate şi a trebuit să apelez la ajutorul altora.

În acea vreme bietul Cioculescu era fără pâine: îi fusese închis anticariatul de vizavi de Telefoane, pe strada Oteteleşeanu, fiul său Barbu era dat afară din facultate, iar fratele Barbu, liberalul, era închis din motive politice. Sigur că nu Vianu era de vină de toate acestea, dar un om la necaz, fie el foarte inteligent, putea spune şi prostii, mai ales că nu întrevedea o uşurare a situaţiei sale, pe cât de grea pe atât de nemeritată! Dar nu oricine putea avea altitudinea spirituală a lui Vianu!

În fine, restabilit complet, profesorul se reîntoarce acasă. Mă întorc şi eu în Bucureşti, la IPROCHIM, după nefericitul dar plinul de învăţăminte interludiu constănţean. Continuam să audiez cursurile lui Vianu la care acum venea foarte multă lume, din Universitate şi din afară.

Uneori profesorul, purtat de avântul ideilor, îşi redobândea strălucirea lui academică extraordinară, alteori era foarte plat şi plictisit, auditoriul nu‑l mai stimula. Mă invita repetat să‑l vizitez acasă şi să stăm de vorbă, sau după cursuri, seara, mergea cu mine la COŞ. Îmi mărturisea că generaţia colegilor săi nu‑i mai spunea nimic: toţi se cufundaseră exclusiv în exerciţiul relaţiei cu puterea de care depindeau şi cele mai neînsemnate momente ale existenţei lor sociale şi personale: am asistat la o întâlnire întâmplătoare pe stradă cu fostul său coleg de studenţie în Germania, Dan Barbilian, figură foarte cunoscută mie din Cotroceni. Arătau ca doi oameni foarte bătrâni şi dezgustaţi de sfârşitul lor searbăd de viaţă. Probabil că spera, aşa cum sperăm noi astăzi, că tineretul va aduce o firească schimbare în ceea ce se arăta să fie un veşnic îngheţ. Cu timpul am învăţat din proprie experienţă că durata lungă în istorie este cea a mentalităţilor şi nu aceea a evenimentelor (aceasta este dominanta asiatică a istoriei, atât de diferită de concepţia greacă a lui ce e nou nu numai ca întâmplare, ci ca mentalitate; o minte care nu se mişcă repede trasează fără să vrea în final o cortină de fier între trăire şi vieţuire!). În contextul acestei stări de spirit i‑am telefonat într‑o după‑amiază lui Vianu şi l‑am întrebat dacă îl pot vizita acasă. Am intrat a nu ştiu câta oară în acel birou mic fiindcă era căptuşit cu rafturi late de cărţi, pentru două rânduri de volume. Pe o latură se afla, sub rafturi, o canapea, de fapt o mare ladă de stejar acoperită cu perne. — Acolo sunt manuscrisele mele şi pe ea mă întind după‑amiaza să mă odihnesc!

La un moment dat în uşa biroului apare dna Elena Vianu pe care o cunoşteam de mai mulţi ani de la secţia de limbă şi literatură franceză al cărei student era Sorin Mărculescu. Era îmbrăcată de oraş şi venise să‑l anunţe pe profesor că „se ducea în vizită la dna Ralea, iar la cină se vor vedea la COŞ“.

Am observat că în ciuda marii sale reţineri, Vianu pălise la atare formulare care pentru toţi cei cât de cât la curent cu relaţiile „academice“ însemna o cinică declaraţie cu înţeles prea bine cunoscut.

Cu un calm imperturbabil şi din motive demonstrative lesne de înţeles, Vianu mă întreabă dacă nu am vreun program pentru acea seară şi dacă‑l pot însoţi la COŞ.

Invitaţia fiind mai degrabă o solicitare, pe la ora 19 am făcut pe jos o plimbare către COŞ, unde o dată instalaţi la masă, foarte curând soseşte şi dna Vianu cu Ralea. S‑au aşezat de partea cealaltă a mesei, urându‑şi bună seara, eu rămânând în picioare până ce Vianu m‑a invitat să rămân, căci intenţionam să plec. Cei doi sosiţi comandă un consomé, apoi amintindu‑şi fiecare că uitase să facă ceva (dna Vianu „mâncare pentru copii“, iar Ralea că trebuia să fie la o şedinţă, părăsesc subit masa înainte de a li se aduce comanda. Vlad, chelnerul sectorului academicienilor, se întoarce din uşă la bucătărie cu farfuriile destinate plecaţilor în atât de mare grabă. Vianu a fost toată seara de o veselie programatică, dar bine temperată, întreţinută de prezenţa bahică a lui Grigri Moisil cu care a glumit şi şi‑au istorisit anecdote tot timpul mesei. La plecare, ne‑am despărţit în faţa grilajului de fier forjat al fostei case Asan, cel cu moara mecanică. Vianu părea oarecum împăcat şi senin. În cele două doamne Vianu şi Ralea intrase însă câte un spirit malefic. Se întreceau una pe cealaltă în a se defăima reciproc, urbi et orbi. Evident că din atare discreditantă acţiune discreditat era în primul rând Vianu. Dar celor două posedate nu le păsa că se găseau în vârful piramidei sociale şi nu la baza ei suburbană.

În acea seară, înainte de a pleca la COŞ, Vianu mi‑a citit un poem pe care nu‑l putuse include, din raţiuni politice, în volumul său de versuri tocmai apărut (E vorba de poemul „Arcadia“, care nu a putut să‑şi găsească locul nici în opera sa postumă, urmând a fi tipărit abia după 1989). Volum de care era foarte mândru, dar care mie mi se părea puţin reprezentativ pentru spiritul său de august intelectualism.

Vianu a dat culturii româneşti un foarte inteligent şi limpede tratat de estetică, opţiunile sale personale fiind logic racordate într‑un sistem unitar. Ilustrarea aplicativă a acestuia a fost Arta prozatorilor români, carte fundamentală pentru secolul civilizaţiei noastre moderne în care un spirit european, de formaţie universitară germană, arăta cu precizie şi fără putinţă de tăgadă care a fost contribuţia prozei româneşti la ansamblul creaţiei europene a genului. Cartea ar trebui neapărat tradusă în limbi străine fiindcă o alta de valoarea ei nu va mai putea fi scrisă de nimeni.

S‑a recurs deseori la antiteza Călinescu‑Vianu, antiteză suscitată de carierele universitare ale ambilor, repotenţată şi dezvăluită publicului cu ocazia aniversării la Academie a împlinirii de către Călinescu a vârstei de 60 de ani. Vianu ţinuse atunci discursul aniversar în care arăta profesorii pe care i‑a avut sărbătoritul şi care în genere fuseseră şi profesorii săi. A reliefat apoi ceea ce le datorau vorbitorul şi sărbătoritul acestora pe linia fireştei descendenţe intelectuale.

Atât i‑a trebuit omului spectacol spre a se precipita la tribună şi a răspunde furtunos celui ce îndrăznise a afirma că cercetătorul sexului îngerilor a avut parte de o formaţie paideatică normală şi nu se născuse, cum pretindea marele histrion ex nihilo. Cu modulări puternice ale vocii, ca o Yma Sumah masculină, geniul care se autoexhiba a oferit o reprezentaţie de zile mari, integral înregistrată fonic, aulei Academiei, plină până la refuz, publicul numeros înghesuindu‑se şi în cele două vestiare adiacente şi pe scările de acces din lemn, seculare, ce ameninţau să se prăbuşească sub greutatea mulţimii.

Faţă de sobrietatea, conciziunea, academismul senin al cuvântului cumpănit al lui Vianu, Călinescu oferea auditoriului o copioasă reprezentaţie orală şi mimică, un pot‑pourri care pe lângă inconsistenţa şi diversitatea lui tematică începuse a plictisi prin lungimea sa excesivă şi redundantă. Efectul scontat de vorbitor, adică de a arăta excelenţa geniului prin raport cu soliditatea academismului, presupus de el tern, nu ar fi putut fi atins decât prin cenzurată conciziune, cu alte cuvinte dacă răspunsul său ar fi fost pe lângă strălucitor şi jumătate mai scurt. Dar strălucirea superficială, tonul sincopat şi alte giumbuşlucuri ale retoricii de tip asianic au oferit auditoriului la finele prea lungii sale cuvântări‑spectacol imaginea unui histrion de succes stors ca o lămâie ca urmare a neînfrânatei dorinţe de a epata.

De cuvântul magistral al lui Vianu şi‑a amintit întreaga asistenţă când s‑a întrebat de ce avusese loc acel spectacol la care actorul‑academician sărbătorit adusese şi o minimă recuzită: o oglindă de toaletă a lui Alecsandri, un evantai presupus al lui Dridri şi altele de acest fel, exhibate cu mâna ridicată deasupra capului, ca dovezi peremptorii ale aserţiunilor sale, cu care nu aveau nici o legătură!

Dacă Istoria literaturii era o operă literară remarcabilă, un fel de exerciţiu românesc pregătitor al nu mai puţin remarcabilelor romane Bietul Ioanide şi Scrinul negru, prin aceea că acolo îşi desăvârşise arta portretului lapidar, este tot atât de adevărat că în cuvântul său creatorul, fie şi de geniu cum se socotea, simţise că prin discursul lui Vianu se confruntă cu posteritatea şi locul pe care aceasta i‑l hărăzea, el străduindu‑se o dată mai mult să‑l situeze mai în faţă şi mai sus. Astăzi ştim că simţindu‑şi sfârşitul aproape, Călinescu plângea cu hohote la gândul că va muri, cugetând aproape ca Nero: „Qualis artifex pereo“, cu alte cuvinte îşi regreta propria‑i dispariţie artistică de a cărei precipitare era afectat ca de o nedreptate cosmică.

*

Contrar faptului că Vianu părea omul care nu voia să se implice în social sau administrativ, în cele din urmă a făcut‑o cu pasiunea şi riscul pe care atare acţiuni le implicau pentru intelectualul de cabinet, neobişnuit a da piept cu administraţia comunistă, ostilă şi în genere deconstructivă. Angrenarea sa în atare direcţie a fost epifenomenul faptului că sub direcţia sa generală la Bibliotecă se ridicase, prin prestigiul şi insistenţele lui, o nouă aripă ce dubla numărul depozitelor de cărţi şi periodice ale centenarei instituţii de cultură.

În vremea aceea preşedinte al Academiei devenise fizicianul Ilie Murgulescu, un fel de replică întru răutate şi distrugere a lui Iorgu Iordan, omul care şi‑a denunţat profesorul (Ion Petrovici) în presă, îndemnând autorităţile comuniste să‑l încarcereze, ceea ce acestea s‑au grăbit să facă. Despre răutatea senilă a lui Iordan (primul ambasador la Moscova, de unde se întorsese cu o cantitate apreciabilă de blănuri pe care le‑a comercializat apoi în rândul proţopindadei comuniste bucureştene) îmi amintesc încă din vremea studenţiei, când urca scările spre catedra sa de la etajul I al Universităţii (intrarea din Edgar Quinet), iar studenţii le coborau în viteză şi în mare tumult. L‑am auzit înjurându‑i birjăreşte, deşi nimeni nu‑l îmbrâncise ori măcar îl atinsese. Ura tinereţea fiindcă era tânără şi s‑a vădit că ura tot ce însemna cultură. Zeii i‑au plătit‑o: ultima sa operă „ştiinţifică“ a fost interpretarea onomastică a cărţii de telefon din Bucureşti, ediţia din acel an (rigoare curat ştiinţifică; dacă ar fi fost să se recăsătorească cu o lingvistă mai tânără decât el nu şi‑ar fi putut găsi mai potrivită pereche decât în otrava Luciei Wald). Nu l‑au cruţat nici la mormânt, nici după. La Belu, Graur ţinea discursul funebru la marginea gropii, încheindu‑l foarte inspirat: „Noi aşteptam să împlineşti vârsta de 100 de ani, dar tu ne‑ai făcut figura!“ Privirile tuturor s‑au îndreptat la acest ultim cuvânt către foarte vizibila placă de tablă pe care era scris Fig. 59 (?), figura locului de veci. Pe deasupra gropii săreau tot felul de ţigănuşi care cerşeau îmbrăcaţi în cămeşoaie murdare. Asistenţa (de cine oare informată?) şuşotea cu deliciu că erau rudele sărace ale răposatului. Alexandru Rosetti s‑a opus apariţiei unui necrolog în „Revue roumaine de linguistique“, dar a cedat în faţa insistenţelor mămoase ale Mioarei Avram.

Cine s‑a comportat ca Iordan merită cu asupra de măsură cea mai drastică damnatio memoriae, dar aici, la porţile Orientului totul, inadmisibil totul, e luat în glumă, în bătaia de joc şi persiflajul miticist, ca „virtute“ perenă ce a funcţionat chiar în dezastrul comunist şi mai ales atunci!

Astfel „i‑a fost dată chiar după moarte o soartă din cele mai triste, la muritori să ajungă parodic subiect de poveste“, cum s‑ar fi exprimat Homer. Cu alte cuvinte dacă nu i‑a fost hărăzit să se bucure de o glorioasă posteritate va trebui să se mulţumească cu o băştinoasă posterioritate! Ajunsese la un moment dat vicepreşedinte al Academiei şi în această calitate credea ori voia să creadă că trebuia să facă „vizite de lucru“ colegilor „în subordine“. La Bilbiotecă se prezentase când Vianu era plecat în străinătate, evitând în chip deliberat superba desconsideraţie a celui ce l‑ar fi trecut în grija unui adjunct, ca Răcoasa, de pildă. Îşi fixa vizitele special în jurul orei 13 când academicienii se duceau îndeobşte să mănânce. Oprescu i‑a spus‑o în faţă, după cum îi era obiceiul: — Bine, frate, acum vii când mă aşteaptă la dejun d-na Ionescu‑Mihăeşti? Hai că te las cu maşina acasă. Vorbă să fie. Iordan venise cu propriu‑i şofer, dar Oprescu se prefăcea că nu ştie. La Călinescu se anunţase la aceeaşi oră, dar bietul Ioanide exploatându‑şi acreditata nebunie, nici nu se ridică din fotoliu, ci îi face doar un semn să ia loc pe scaunul din faţa biroului, adăugând apoi că „medicii mi‑au recomandat să evit oboseala şi plictiseala“, după care s‑a ridicat, a părăsit biroul şi s‑a dus acasă. Lui Rosetti nu s‑a încumetat să‑i facă vizită, sub pretextul că nu era director de institut, ci doar al unui centru de fonetică şi dialectologie şi în consecinţă nu era demn de atenţia unuia ca el. Rosetti mi‑a povestit cum în una din şedinţele Academiei, scurtă vreme după apariţia Bietului Ioanide, s‑a lansat într‑o diatribă împotriva autorului care se vădise nepartinic fiindcă‑şi zugrăvise acolo colegii (era desigur invidios că el nu figura). Rosetti îi trimite un bileţel lui Călinescu: „Vezi cât de prost e?“

Nemulţumit că nu de el şi nici graţie insistenţelor sale se ridicase noua clădire de depozite a Bibliotecii, lui Murgulescu i se năzărise o idee deconstructivă menită să anihileze „opera“ lui Vianu. Hotărâse cu de la sine putere să împartă colecţiile speciale ale Bibliotecii, ca aceasta să rămână doar un depozit de cărţi. Manuscrisele ar fi trebuit trimise la Arhive, Cabinetul de stampe să se adauge celui al Muzeului de artă, iar cel de numismatică urma să rămână la Bibliotecă fiindcă „le violon d’Ingres“ a fizicianului era medalistica modernă.

Vianu s‑a văzut nevoit să înceapă o susţinută campanie în rândul academicienilor pentru a‑i lămuri şi a‑i face ostili proiectului demenţial şi antiinstituţional al preşedintelui Academiei. Firile belzebutice vădesc o comunitate de vederi întru ale răului. A muta colecţii dăruite, inventariate şi publicate de decenii ca aparţinând Bibliotecii Academiei însemna întronarea haosului în administrarea patrimoniului naţional.

Cel ce a preluat şi a înfăptuit în final ideea demenţială a lui Murgulescu a fost Ceauşescu. De această dată Cabinetul de stampe avea să rămână, cel numismatic fiind trecut la Muzeul naţional de la Poştă, iar documentele istorice la Arhive. Aceasta se va produce însă mulţi ani după moartea lui Vianu. La atare campanie am luat parte şi eu, explicându‑le lui Grigri Moisil, Miron Nicolescu, lui Victor Eftimiu şi altor academicieni ce urmărea să facă prin decizia Adunării generale a Academiei dezastruosul Murgulescu. Am cunoscut astfel lumea academică la ea acasă. Am fost şi la Graur care stătea în casa lui Dinu Lipatti şi‑şi avea biroul chiar pe podiumul vestitului pianist. (În decembrie 1994 când am fost la Budapesta, locuind în hotelul Academiei, amenajat într‑o foarte interesantă restaurată mănăstire a Ursulinelor din Buda, am întâlnit acolo un ungur refugiat imediat după război în Elveţia şi care revenise spre a‑şi revedea vetusta soră. El mi‑a mărturisit că, pianist concertist fiind, Lipatti l‑a ajutat la începuturile carierei sale şi a asistat cu strângere de inimă la stingerea acestuia. O şedinţă de spiritism avea să le dezvăluie apropiaţilor lui Lipatti că numele acestuia era unul adoptat târziu de familie. Dinu Lipatti, informat de cele transmise, a ezitat câteva secunde, apoi a răspuns afirmativ şi nostalgic, adeverind faptul că nu acesta era numele grecesc al familiei. Pianistul ungur nu şi‑l mai amintea pe cel ce li‑l spusese Dinu, cu câteva zile înaintea morţii. ( Poate că muzicologii români îl vor descoperi!)

Din vastul apartament al lui Victor Eftimiu lucrurile de artă începuseră să migreze către locuinţele junelor şi dubioaselor hetaire ale maestrului. Nu ştiu ce a înţeles venerabilul dramaturg, dar peste câteva zile a ţinut să‑l viziteze pe Vianu la Bibliotecă, însoţit fireşte de una din făpturile june, ultrafardate şi ultra dezinvolte. Vianu mi‑a relatat că atunci când a deschis uşa biroului său să‑l întâmpine, Eftimiu a exclamat: — Tudore, nu te speria, copila e cu mine!

Directoratul lui Tudor Vianu la Biblioteca Academiei nu a fost, cum ar putea crede unii, o sinecură reprezentativă. El s‑a interesat îndeaproape de fiecare activitate fundamentală a instituţiei. A înfiinţat o mică tipografie pentru tipărirea fişelor de catalog, scrise în marea lor majoritate cu mâna. A instituit Creşterea colecţiilor Bibliotecii Academiei, publicaţie trimestrială ilustrată unde erau prezentate noile achiziţii de monede, stampe, manuscrise, documente şi carte rară, atare periodic fiind trimis spre toate marile biblioteci din Europa şi America. A dat un nou impuls revistei „Studii şi cercetări de biblioteconomie“. A înfiinţat, în fine, o sală de expoziţii în care lunar să se organizeze prezentări ale colecţiilor Academiei. Aceste expoziţii, cu afiş şi catalog, erau deschise de Vianu însuşi. Printre primele a fost şi cea consacrată donaţiei Oprescu, foarte însemnată şi pentru organizarea căreia donatorul depusese o insistenţă mai mult decât necesară.

Tudor Vianu a vorbit foarte documentat şi cu toată aprecierea despre importanţa donaţiei Oprescu, în prezenţa academicianului donator a cărui faţă era scăldată de bucurie şi lacrimi. Când şi‑a terminat cuvântarea şi a invitat asistenţa să viziteze expoziţia, Oprescu s‑a îndreptat cu braţele deschise spre Vianu. Acesta i‑a întors spatele şi cu un pas alert a pornit să urce scările către etajul I, spre biroul său. Oprescu l‑a urmat pe câteva trepte, strigând: — Tudore iartă‑mă, Tudore iartă‑mă.

Nimeni dintre cei de faţă nu mai avea nevoie de vreo explicaţie. Se ştia că atunci când Vianu fusese dat afară din Universitate şi îi ceruse lui Oprescu să‑l angajeze cercetător la Institutul de istoria artei, acesta l‑a refuzat. Mai mult încă, aflase că despre Blaga, ajuns şi el la un moment dat bibliotecar la filiala clujeană a Institutului de istoria artei, Oprescu se exprima: — Spuneţi‑i funcţionarului meu acela de la Cluj, Blaga, să‑mi trimită raportul de activitate. Aceeaşi impertinenţă şi câinoşenie maladivă avea să o imite peste decenii Scremus Niculescu, ridicol emul al lui Oprescu dimpreună cu nenorocita‑i de nevastă, ilustrând umanitatea decăzută şi vermiculară a cuplului romanesc Grobei şi Petronela din cărămidalul roman Bunavestire al lui Nicolae Breban.

În acele luni grele când mulţi fuseseră daţi afară din Universitate, printre ei şi Călinescu, se povesteşte că circulând cu tramvaiul la clasa a II‑a, cei doi se întâlnesc, împreună cu soţiile, într‑un vagon al liniei 5. Călinescu şi consoarta urcase la strada Vlădescu, cu o staţie sau două înainte de Confederaţia balcanică (Lupoaica) unde se suise familia Vianu. Călinescu zărindu‑i spune cu o voce tare soţiei, locurile fiind toate ocupate: — Scoală‑te dragă, să se aşeze cucoana! În fine, lăsând deoparte extravaganţele lui Călinescu ce se purta ca un tiran năzuros cu înţelegătoarea lui soţie, căreia nu lipsea a‑i face în public figurile cele mai penibile pe care bineînţeles asistenţa le recepta ca o notă proastă pentru latura umană şi lumească a „genialului“, să ne reîntoarcem la lupta lui Vianu pentru menţinerea unităţii colecţiilor Academiei.

Cu această ocazie constatase vidul total de autoritate în stat. Mă întreba deseori la modul retoric: „unde se află puterea?“ Oricine din afara mediului academic încerca să împărtăşească nesăbuita idee a lui Murgulescu, se izbea de o indiferenţă şi de o opacitate care‑l derutau. De altminteri cred că astfel de lucruri erau importante doar pentru Biblioteca Academiei, nici măcar pentru Academie în ansamblul ei, formată în cea mai mare parte din tehnicieni cărora le era indiferent dacă nişte hârţoage vechi se aflau într‑o parte sau alta. Acea problemă de administraţie culturală nu putea fi sesizată de oameni care nici nu bănuiau despre ce e vorba. De aceea Vianu hamletiza adesea: — Unde‑i puterea?.

Nici conducătorii statului şi cu atât mai puţin ei n‑ar fi putut tranşa în totală cunoştinţă de cauză atare problemă specială. L‑ar fi întrebat cel mult pe Murgulescu care, aparţinând aceloraşi tehnicieni, ar fi ştiut cum să‑i îndoctrineze. Tristul adevăr era că nici unul din preşedinţii Academiei comuniste n‑a fost şi n‑avea să fie de formaţie umanistă. Nici măcar secretarii generali. Trecuseră vremurile în care Pârvan devenise secretar perpetuu al Academiei Române şi cu toate că era istoric avea o mare pătrundere a problemelor economico‑financiare ale Instituţiei, aşa cum stau mărturie rapoartele sale anuale publicate de Zub.

Autoritatea politică a statului comunist nu putea tranşa asupra unor şicane de tip murgulescian. Vianu nu s‑a adresat nici măcar lui Condurachi, căci îl ştia uns cu toate alifiile şi potenţial adversar al cauzei, căci el fusese cel ce obţinuse ca monedele de la Cabinetul numismatic al Bibliotecii, trimise la Moscova înainte de 1916, atunci când acel tezaur a fost restituit, să intre în colecţia Institutului de arheologie, nu să fie întoarse instituţiei căreia aparţinuseră. Acest lucru se situa pe linia raptului pe care‑l efectuau institutele noi create din averea Bibliotecii Academiei. O serie întreagă de portrete imperiale de mare valoare aparţinând Bibliotecii şi care urmau a împodobi sălile de lectură au fost luate de Institutul de arheologie spre a zace în pivniţele năruite şi murdare ale acestuia până le‑am publicat eu, cu puţină vreme înaintea unui cutremur care avea să le prăvălească de pe rafturi şi să le facă fărâme. Condurachi însuşi a furat copios cărţi vechi de la Biblioteca Academiei, mai ales din fondul celor venite de la Şcoala română din Roma, rămase unicate în ţară după bombardarea de către americani a bibliotecii seminarului de istorie veche, unde Pârvan adunase tot ce apăruse în materie de arheologie clasică în Europa acelei vremi.

Vianu pusese la inimă acest rapt şi modalitatea condurachistă a efectuării şi legiferării sale. De aceea faţă de el păstra întotdeauna o atitudine rezervată şi strict protocolară. Într‑o zi, ieşind de la Bibliotecă îl însoţeam până la poarta parcului spre a mă duce la unul din cei al căror sprijin era solicitat. Pe alee apare tocmai Condurachi care, numai zâmbet, se îndrepta spre Vianu. Îi spunea că tocmai intenţiona să‑i facă o vizită şi dacă nu se supără i‑ar putea împărtăşi păsul său stante pede in uno. Eu am dat să‑mi iau rămas bun şi să plec. Nu mică mi‑a fost surpriza când Vianu îmi spuse: — Rămâi, adăugând spre Condurachi: „puteţi vorbi deschis faţă de dl Gramatopol care este unul dintre cei mai distinşi colaboratori ai mei“. Am zărit pe faţa lui Condurachi o umbră nu de bine prevestitoare, în ce mă priveşte, dar probabil că interesul său şi graba erau mai mari decât orice alte considerente. Pe scurt, îl ruga pe Vianu, al cărui mandat la UNESCO era pe sfârşite, să‑l recomande pe el pentru acea reprezentanţă internaţională.

Probabil că Vianu avusese intuiţia acestui lucru şi de aceea mă reţinuse, ca nu cumva maestrul trasului sforilor care era Condurachi să poată umple Bucureştiul că Vianu fusese de acord cu recomandarea lui în acea prestigioasă şi înaltă funcţie, iar la urechile factorilor decizionali să ajungă ceea ce Vianu nu ştia, ca să poată nega! Vianu i‑a răspuns că personal nu are nimic împotrivă, numai că atare lucruri se decid la un nivel care lui îi era inaccesibil şi îndeobşte cei ce deţinuseră atare reprezentanţă nu sunt întrebaţi când li se desemnează urmaşul. Dacă totuşi această excepţie se va produce şi numele Condurachi va fi pronunţat, el nu va avea nimic de obiectat. Nici că se putea un răspuns mai nimerit pentru un maître chanteur.

Atunci i‑am fost prezentat pentru prima oară lui Condurachi despre care ştiam atâtea ca student activând pe şantiere arheologice, fără ca el să mă cunoască (lucram cu Tudor la Sucidava).

Oricum, scena a pus o pecete negativă asupra relaţiilor viitoare cu Condurachi, până la sfârşitul acestuia. Deşi era departe de a fi un om de calitate, cu toate că făcuse tot ce putea împotrivă‑mi, Condurachi avea totuşi o limită impusă de educaţia sau poziţia sa, sau mai ales de firea lui, căci era un diplomat cultural înnăscut (pe stil nou), desigur nu de talia lui Vianu, dar care graţie inteligenţei şi lipsei de scrupule a ştiut să se plaseze într‑o poziţie avantajantă în contextul internaţional al vremii, cât timp a trăit, fiindcă şi în acel context existau indivizi, chiar dacă nu de spiţa sa, dispuşi însă a închide mai lesne ochii şi a profita de avantaje indiferent din ce parte veneau ele. Pe astfel de occidentali a mizat comunismul şi crede astăzi neocomunismul că‑i are la degetul său mic. Deosebirea între el şi Vianu era tot atât de mare ca între el şi Pippidi, suflet de asemenea vanitos şi ranchiunos, dar atrabilar şi cu comportare de vechil. Condurachi, ca şi cealaltă faţă a lui Ianus, Pippidi, te puteau desfiinţa lucrându‑te pe la spate, doar că cel dintâi nu era grobian ca grecul pe care l‑a ţinut zeci de ani în poziţia subalternă de membru corespondent al Academiei, în institutul în care el era director şi membru titular al Academiei RPR/RSR!

*

Apropiindu‑se în fine destinderea anului 1964, au început şi plecările definitive din ţară, bineînţeles ca efecte ale intervenţiilor internaţionale şi ca epifenomen al intenţiei României de a se apropia de Occident (deschiderea listei de la Haga pentru acordarea de compensaţii străinilor ale căror bunuri fuseseră naţionalizate în România; voi relata mai jos modalitatea acestor plăţi ce vizau reluarea relaţiilor comerciale cu Vestul fără de care industria română nu se putea dezvolta, aflată la cheremul livrării deşeurilor industriei sovietice constructoare de maşini şi instalaţii).

Printre primii „scoşi“ a fost şi Mihai Sturdza, întâi sora lui Lala, şi apoi el graţie vizitei la Bucureşti a octogenarului Arghiropol, lider politic grec cam de stânga care tocmai fusese bătut de adversarii de dreapta şi deci „frăgezit“ pentru succese diplomatice la Bucureşti. Arghiropol era căsătorit cu o Manu, vară cu dna general Manu, bunica bucureşteană a lui Mihai. În drumul său către Franţa, unde‑l aştepta partajul unei moşii sturdzeşti în Bretagne (moşie ce trecuse, prin jocuri onomastice, de confiscarea postbelică a bunurilor resortisanţilor străini aparţinători ţărilor duşmane Franţei), a zăbovit câteva săptămâni în Grecia, iar înainte de a părăsi România, băieţii de la Securitate l‑au invitat la un tur cu maşina al patriei noastre dragi: să vadă „realizărili“ şi cine ştie, poate să le ajute de acolo de unde se va afla. Ceea ce, precum se va vedea din scrisorile sale, a şi încercat să facă. Oricum, Arghiropolii i‑au purtat noroc la arginţi, devenind moştenitorul averilor lor din Grecia, arginţi la care aveau să se adauge şi cei ai viitoarei soţii, vecină de moşie în Bretagne. S‑a vădit deci o dată mai mult că e mai profitabil să ai de a face cu un Arghiropol decât cu un Gramatopol, mai ales în societatea grecească a vremii, aşa cum se înţelege limpede din scrisoarea de mai jos:

„Atena, 3 aprilie 1964

Dragul meu,

Aveam de foarte multă vreme intenţia să‑ţi scriu, dar văzând că nu m‑ai onorat nici măcar cu două rânduri în schimbul urărilor trimise de mult trecutele sărbători, m‑am suit ca atare călare pe formalităţi şi am tăcut. Trebuie să ştii că am devenit pretenţios, nu scriu decât pentru ca la rândul tău să‑mi dai ştiri consistente. Mai sunt câteva zile şi voi părăsi Atena pentru Franţa, via Brindisi peste Adriatică, Ravenna, Veneţia, Bologna, Parma, Florenţa, Milano şi Lausanne unde voi sta câteva zile cu sora mea. De abia acuma începe aventura, ce a fost a fost adaptarea, foarte penibilă dar absolut necesară. Primele zile eram cu totul scos din minţi şi alergam ca un smintit cu gura căscată la toate galantarele, băcăniile, librăriile, florăriile şi chioşcurile cu ziare, reviste, ziare şi ilustrate. Atena în sine este un oraş modern şi banal, un fel de Constanţa luxoasă şi americanizată. Atenienii sunt şi ei constănţeni sau brăileni luxoşi şi americanizaţi; vezi dară că Bucureştii şi Iaşii au mai mult farmec şi ca clădiri şi ca grădini şi ca oameni. Dacă n‑ar fi Acropole şi două, trei ruine, n‑ai avea ce vedea. Casele vechi au dispărut înlocuite cu blocuri strânse unul lângă altul, pe străzi strâmte fără copaci, cu automobile oprite pe ambele laturi ale străzii, parcate iarăşi strâns unul de altul. Problema găsirii unui loc pentru oprit maşina a devenit începând din acest an şi aici o problemă, circulaţia este ameţitoare, agitaţia şi activitatea lumii de asemenea.

Ţipete de vânzători ambulanţi, taxiuri (cele mai luxoase taxiuri din Europa) încărcate cu femei grase acoperite cu pachete, limuzine nemaipomenite cu o femeie elegantă la volan şi un câine tuns aşezat pe scaunul din spate, Fiaturi topolino gonind mânate de câte un puşti de 18 ani cu mânuşi franţuzeşti, ţigări englezeşti, carte de vizită, freză ! şi maniere distins scârbite, ducând pe bancheta din spate sau pe motocicletă câte o fată urâtă, cu tocuri, aşezată nu ca la noi, ci în amazoană. Femeile sunt în mare majoritate de o urâţenie remarcabilă, cu bube, musteţi, picioare scurte şi funduri de toată frumuseţea. Lumea pe străzi aleargă buzna şi dă grămadă peste tine. N‑aş fi crezut ca grecii să fie turci în asemenea hal. Nici pardon, nici regrete, dacă te‑ntorci să te uiţi după cucoana care ţi‑a băgat umbrela în gură eşti pocnit de alta cu poşeta în stomac. Băieţi de prăvălie gonesc cu buchete şi pachete, chelneri traversează în goană cu pietonii, ducând tăvi cu gustări şi cafele în prăvăliile şi birourile din blocul de peste drum, turişti de toate naţiile aleargă în toate direcţiile, negustori cu amănuntul pedalează pe un cărucior plin cu peşte roz, crevete sau banane. Lumea stă în apartamente mici, cochete, ca în reviste, dar salonul este salon şi sufrageria sufragerie. Blocurile sunt din marmoră albă care se găseşte aici peste tot, cu intrări cu uşi automate, cu sonerii la care se răspunde de sus, apăsând pe un buton care sfârâie, semn că poţi împinge de uşă ca să intri, dar după ce ţi‑ai lipit gura de o gaură lângă tabelul soneriilor cu numele chiriaşilor, gaură care este un telefon prin care spui cine eşti şi ce vrei. Preşurile coboară printre palmieri pe scară până‑n stradă; peste tot vezi bărbaţi în toată puterea care stau ziua întreagă pe un scaun, fiind portari. Pe lângă toată agitaţia asta domneşte un farniente şi o lene greu explicabile, probabil din cauza climei o lume întreagă zace cu ziua prin cafenele tixite, jucând table, la mese pe trotuare bând cafele. La 9‑10 noaptea începe viaţa distracţiilor, circulaţia e în toi, la 12 noaptea sumedenie de prăvălii sunt încă deschise, la 2 noaptea străzile sunt încă pline de lume şi mesele de clienţi care stau la palavre pe trotuar. Birourile încep la 8,30‑9, la 2 se mănâncă, apoi se doarme, după‑masa de la 5 la 7 iar se mai lucrează, în principiu. Ăsta este, ca să zic aşa, decorul în care m‑am învârtit, primit cu braţele deschise de rude şi de rudele lor, având tot ce‑mi trebuie, plimbat în nici nu mai ştiu câte maşini, invitat că începusem să mă satur de alergătură cu vorbărae goală, în capul bucatelor printre o lume superficială, bine intenţionată şi ale cărei mari griji constau în faptul că bucătăreasa s‑a îmbolnăvit sau că Bobby căţelul n‑a fost tuns ca lumea la coaforul de câini. Servante la deschis uşa, servante la telefon, servante la masă (să vezi baletul cu servitul după vârstă, grad şi contingente), servante la cărat zarzavatul de la piaţă, nimeni nu pune mâna pe nimic.

Snobismul meu începuse să se democratizeze văzând atâtea mofturi şi din acel moment au început greutăţile sufleteşti şi sentimentul de a fi străin, singur, fără rost în mijlocul unor oameni drăguţi dar cărora nu le mai găseam decât defecte pentru că nu erau ca românii pe care‑i lăsasem, veseli, fără fasoane, fără prejudecăţi şi fără maimuţăreli. Mi‑am dat acum seama că am exagerat, că sunt tot atâtea obicee câte sunt şi bordee şi că nu poţi cere unor oameni crescuţi în trândăvie şi în mentalitatea banului să se poarte aşa cum m‑aş purta eu în locul lor. Am înţeles de ce în vechime se aplica pedeapsa surghiunului şi cât chin trebuia ea să însemne. Am trecut prin două luni, poate mai mult, mâncat de dorul de voi toţi şi de nemulţumirea de a vedea atâta îmbuibare egoistă. Mentalitatea banului şi deformarea de a judeca un om după cifra sa de afaceri m‑a scârbit. Am cunoscut fete drăguţe pentru care măritişul era o problemă pentru că n‑au zestre şi altele urâte şi cu zestre mare care deşi tâmpite sunt «iubite şi curtate» de‑o grămadă de pretendenţi. Un papălapte plin de bani se bucură de mult mai multă stimă şi consideraţie decât un arhitect al cărui singur venit este leafa. Am început şi eu să miros lumea după aceste criterii, să ghicesc situaţia unei familii luând ca obiectiv marca maşinii, cartierul unde locuieşte, numărul slugilor şi al primirilor pe sezon.

Aşa să ştii, domnule intelectual, mare e puterea banului asupra sufletului omenesc. Nu vreau însă să fiu nedrept, trebuie să recunosc cât de ospitalieri sunt grecii dumitale şi de un patriotism curat care m‑a uimit. Tot restul m‑a uimit însă în sens invers, ţi‑o spun pentru că n‑ai cunoscut grecii din Grecia; dumneata nu mai eşti grec pentru greci, ci doar pentru români; vorbesc de atmosfera generală, nu de cutare sau cutare. Ăştia de aici, o spun încă o dată, sunt turci americanizaţi, nici cultură, nici subţirime, nici gust, ci doar bani şi afaceri. Nu zic, sunt şi excepţii, dar ce‑am văzut m‑a speriat. În primul rând, Grecia antică, filosofia antică, continuitatea de spirit şi de civilizaţie sunt gogoşi turistice, aducând atâtea milioane de dolari anual. La noi istoria începe acum şase veacuri; acum mi‑am dat seama ce este sensul tradiţiei şi ce înseamnă pentru orice ţăran din Moldova numele lui Ştefan cel Mare. Aici istoria începe la 1821, nu mai devreme, cu intrigi, cuţitării şi mâncătorii. O fi vina otomanilor asupritori, dar eu vorbesc de rezultatele care sunt lamentabile. Burghezia grecească este incultă, încuiată, prosperă în şarlatanerii. O instituţie de felul Bibliotecii Academiei, cu lumea care lucrează acolo, ar fi aici o minune cerească. Altă minune ar fi aici ceva asemănător cu prietenii din casele Berindei şi Racoviţă. Am cunoscut la jeunesse dorée care era de cunoscut; în afară de doi băieţi şi de două fete n‑ai ce alege. Principalul subiect de conversaţie este averea părinţilor. Pot să‑ţi spun că, aşa cum mă cunoşti, am dat de câteva ori cu băţu‑n baltă provocând mari stupefacţii.

Aşa se explică de ce aproape toate valorile intelectuale fug înnebunite şi se duc în alte ţări (aşa cum fac şi eu acum). Ar fi însă greşit să‑ţi închipui că umblatul la învăţătură prin străinătăţi nu a lăsat urme asupra lor, deşi nu ştiu nimica: sunt degajaţi, siguri pe ei, vorbesc aproape toţi două limbi bine şi în orice caz englezeşte. Călătoriile continue peste tot au făcut însă ca prietenia şi familiaritatea, aşa cum le înţelegeam, să dispară, nu mai sunt decât relaţii, n‑ai timp să te lungeşti la şuete cu toţii grămadă pe o canapea (quelle horreur! ce ţigănie!) şi nici nu poţi avea rutina pe care o dau ani de‑a rândul de hâţa‑hâţa la serviciu şi de două săptămâni pe an la Costineşti. De aceea nu umblu pe străzi zmulgându‑mi părul şi strigând unde eşti Moldovo, ci mă pregătesc să pătrund în Paris înarmat cu patru luni de şcoală printre atenieni, descătuşat de origini putrede, de fişe cu complectări şi de condici de prezenţă, la curent cu mofturile indispensabile în Occident, ştiind că săracul trebuie evitat şi că bogatul trebuie respectat chiar dacă nu face două parale. Ţi se va părea curios dacă‑ţi spun că, la fel ca oricărui altul, mi‑a fost necesară o asemenea tranziţie în cursul căreia să prind curaj, deşi sufeream de dor, şi să‑mi dau seama că de‑acum înainte prind aripi la picioare, putând întreprinde orice mi‑ar trece prin cap. Mă cunosc însă bine şi, văzând cum am dus‑o la Atena, mi‑au venit în minte urări întemeiate pentru mine însumi. În sfârşit, om vidé, minte să‑mi dea Dumnezeu că văd că noroc am avut. Nu mă uita, mă rog frumos, şi scrie‑mi; tot ce voi primi de la voi va fi hrană sufletească. Te salut cu stimă, loază dragă, salută‑i te rog pe dna Joséphine şi pe soţul ei. La Paris îi voi cumpăra filmul sau ce e, scrie‑mi exact cum se cheamă obiectul. Ce se întâmplă du coté de chez Otty, cât şi cu Harnav (Sorin Mărculescu), cât şi cu blocul II (o altă clădire a IPROCHIM‑ului). Mă interesează ştiri. Ce fac mutrele de acolo, atât acele penibile şi demente cât şi acele simpatice? Nu ştiu dacă voi reuşi să‑mi pun sufletul pe picioare: norocul mi‑e într‑o parte şi sufletul într‑alta. Ţii minte când a băgat Bădeasca capul pe geam (Nel Bădescu, acum conferenţiară la Catedra de lb. franceză; scena se petrecea la Muzeul din Mangalia, în 1961, n.n.) şi ce vorbe urâte i‑ai spus? Dar de săraca doamna general care a născut doi gemeni? Dar de clipa în care i‑am arătat amicului că pistolul trage prost? (Întâmplare petrecută cu ocazia primei convocări militare la Cilibia, istorisită în volumul I al acestor amintiri n.n.). Foarti bini, vai ce bini, o strangulat dactilografa şi‑o făcut‑o varză. Dacă mai scriu mult ai să primeşti un fel de varză şi degeaba ai să verifici, că n‑ai să iei bon de verificare (limbaj tipic de la IPROCHIM, n.n.). Am fost de mult la odos Terpsihora sau Clitemnestra, nu mai ştiu, şi mai mult decât s‑a făcut nu se poate. Mihai“

*

Între timp la Bucureşti, în lumea academică, se consuma o dramă cu inflexiuni bovarice şi administrative, care dacă nu s‑ar fi sfârşit prin moartea unuia din marii oameni ai acestei ţări, şi nu erau mulţi, ar fi rămas ceea ce şi era.

După ce Murgulescu pierduse partida deposedării Bibliotecii de colecţiile ei speciale, căci în Adunarea Generală a Academiei în care pusese la vot atare năstruşnică idee fusese zdrobitor înfrânt, fiind el din fire oltean căpos şi nu numai atât, s‑a gândit, ştiind că Vianu era cardiac, să încerce dacă nu l‑ar putea ucide prin provocarea unui infarct. A folosit pretextul unui fapt oarecare spre a‑l chema la el, în cabinetul prezidenţial de la Academie, cu toate uşile capitonate bine închise şi escaladând fonic şi tematic toate subiectele, se reîntoarce la acela care fusese închis prin votul plenului academic. O dată ajuns aici, se ambalează cu toată ranchiuna de care era în stare (şi în acest sens nu avea lipsuri), atacându‑l pe Vianu pentru contrapropaganda ce o făcuse ideii sale demente.

Eram în secretariatul Bibliotecii, presimţind, ca şi cei de acolo, o întorsătură insolită a lucrurilor, când apare Vianu palid, declarând din uşă că preşedintele i‑a vorbit aşa cum nimeni nu îndrăznise să‑i vorbească în viaţă! S‑a închis apoi în cabinetul său.

Tristeţea care de câţiva ani se instalase în sufletul său, a transformat o fire jovială într‑una excesiv de melancolică. Ieşirea programată a trogloditului academic şi‑a atins pe acest fond psihic trist, efectul scontat. Vianu face al doilea infarct.

La scurt timp Vianu încetează din viaţă pe un pat de spital. Mă precipit din nou spre casa din str. Andrei Mureşanu să văd dacă familia îndoliată are nevoie de oarecare asistenţă în atare împrejurări. În uşă mă întâlnesc cu Valentin Lipatti, venit în acelaşi scop. Ni se deschide şi ni se comunică că Ionel era plecat să rezolve toate formalităţile. Atmosfera era departe de a fi foarte apăsătoare. În faţa acestei mirabile comportări, Lipatti şi cu mine am părăsit repede casa şi despărţindu‑ne după ce am ieşit pe poartă am ridicat amândoi din umeri!

De fapt divinitatea avea să‑şi spună curând cuvântul: „mors est pretium pecati“, rostea Aurelius Augustinus. La nici un an după dispariţia soţului ei, Elena Vianu va muri de cancer la ficat şi la nici doi ani Ralea va sfârşi apoplectic în vagonul de dormit al trenului Bucureşti‑Berlin (est). Curând după ’64 s‑au stins Călinescu, Ion Marin Sadoveanu, în fine o mulţime de mari intelectuali interbelici, dispariţia lor făcând posibilă şi accelerând „ascensiunea lui Arturo Ui“ cel scornicit de soarta rea.

Dar dacă zeilor le este îngăduită justiţia divină, muritorilor le este interzisă, căci altfel se fac vinovaţi de cea mai gravă formă de hybris, cea pe care zeii nu pot să o ierte nicicum!

În 1994 a fost făcut un documentar de Televiziunea Română despre Tudor Vianu, redifuzat şi în primele luni ale lui 1995. Autor era nepotul profesorului şi cenzori părinţii săi. În acel film nu s‑a pomenit nici numele, nici nu s‑a arătat fotografia Elenei Vianu, cu toate că apăruseră cele ale părinţilor şi copiilor profesorului. Ca intelectual, Elena Vianu a fost un om remarcabil, conferenţiar la Catedra de limbă şi literatură franceză a Universităţii din Bucureşti, iar de la studentul ei Sorin Mărculescu ştiam că era o profesoară de aleasă cultură şi ţinută mentală.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500