Miscelanea II

CUM SĂ PRIVIM UN TABLOU

Nicolae ManolescuErwin Panofsky, unul din marii specialişti contemporani în filosofia şi istoria artei, teoreticianul „iconologiei”, începe să fie cu adevărat cunoscut publicului român. Excelenta serie a Editurii Meridiane care i-a tipărit în 1974 Renaştere şi renaşteri în arta occidentală, dă la iveală astăzi Artă şi semnificaţie info (după ediţia în engleză Meaning in the Visual Arts), în traducerea lui Ştefan Stoenescu (care mi se pare discutabilă) şi cu un informat Cuvânt înainte al lui Mihai Gramatopol. Între timp, Editura Univers a publicat o altă carte a eminentului savant, Ideea.
Artă şi semnificaţie cuprinde mai multe studii, unele pur istorice cum este acela, în multe privinţe admirabil, despre abatele Suger de la Saint-Denis, altele de interpretare a unor opere celebre, cum ar fi Alegoria Prudenţei a lui Tiţian, în sfârşit un studiu de un interes deosebit în care autorul îşi expune metoda iconologică. Este un fel de „recurs la metodă”, cum spune prefaţatorul român, o demonstrare a principiilor unei ştiinţe ce s-ar putea numi ştiinţa de a vedea. Nespecialistul (dar, de ce nu, uneori specialistul însuşi) va găsi în acesta din urmă un ghid preţios în orele petrecute în faţa tablourilor din muzee şi expoziţii. Lăsând restul volumului la voia eventualilor cititori, voi spune câteva cuvinte despre metoda pusă la punct de Erwin Panofsky şi care ne învaţă cum să privim un tablou, o sculptură sau o altă operă de artă plastică. Teoreticianul german dezvoltând o idee a profesorului său Ernst Cassirer, stabileşte existenţa a trei nivele distincte în tematica operei de artă plastică şi, deci, a trei lecturi succesive şi complementare. Mai întâi, simplul privitor, chiar neinstruit, ia contact de anumite configuraţii de linie şi culoare, de anumite mase şi volume, care reprezintă obiecte şi fiinţe reale. Acest contact empiric îl determină să recunoască personaje aflate în luptă sau grupate în jurul unei mese, oameni şi animale, sau chiar o atmosferă oarecare, familiară, destinsă sau, din contră încordată.  E. Panofsky numeşte nivelul acesta pre-iconografic, caracteristica lui fiind descoperirea unei tematici primare sau naturale, fie pe latură faptică, fie pe latură expresională (după oarecare experienţă). Al doilea nivel trebuie luat în consideraţie din momentul în care privitorul devine capabil să sesizeze, dincolo de ce vede pur şi simplu, anumite teme şi motive clasice, din mitologie de exemplu. Acest nivel al tematicii secundare sau convenţionale presupune o lectură de tip iconografic propriu-zis. Personajele în luptă înfăţişează cunoscuta temă a Luptei Viciului cu Virtutea, iar în grupul de bărbaţi aşezaţi la masă identificăm Cina cea de taină. Motivele devin imagini, iar combinaţia lor  e denumită de E. Panofsky povestire sau alegorie. Trecerea de la observarea empirică a temelor naturale la descifrarea imaginilor şi alegoriilor convenţionale reprezintă un pas însemnat înainte; dar înţelegerea conţinutului întreg de semnificaţii al tabloului presupune un pas mai departe.
Al treilea nivel face conţinutul iconologiei propriu-zise. Acest nivel, spune E. Panofsky, este sesizat atunci când „stabilim acele principii fundamentale care relevă atitudinea definitorie a unei naţiuni, perioade, clase, convingeri religioase sau filosofice - interpretate de către o personalitate şi condensate într-o operă”. Revenind la exemplele anterioare, vom spune că ne aflăm în miezul iconologiei în clipa în care putem identifica în grupul celor treisprezece bărbaţi la o masă nu doar alegoria Cinei de taină, ci un tablou aparţinând lui Leonardo şi deopotrivă apogeului Renaşterii italiene, atitudinilor religioase, filosofice şi etice specifice, precum şi tehnicilor compoziţionale respective. E vorba, se înţelege, de ceva mai mult decât de nişte imagini reunite în funcţie de o tramă: e vorba de valori „simbolice” care adeseori au rămas necunoscute artistului însuşi şi au devenit inteligibile abia ulterior prin studiul tendinţelor vremii.
Rezumând: pre-iconografia descrie; iconografia analizează, compară, clasifică; iconologia interpretează. Una fără alta nu e posibilă, decât, cel mult, ca un studiu pregătitor pentru primele două. Frumuseţea metodei lui E. Panofsky (mult mai complexă, desigur, decât a putut rezulta din această succintă expunere a ei) provine din simplitatea ei riguroasă. Desigur,  a şti cum să priveşti un tablou de Leonardo sau o sculptură de Michelangelo nu înseamnă a deveni, automat, critic de artă. Dar nu poţi fi critic de artă dacă n-ai învăţat să priveşti, sistematic, un tablou sau o sculptură. Cartea lui E. Panofsky conţine o invitaţie neformulată de a ne spori emoţia pură, imediată, în faţa operei de artă printr-o ştiinţă a privirii, care este în definitiv o formă a atenţiei.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2